O saptamana pe an

Da, recunosc, m-am tinut cu dintii de casa, de acele nostalgii traite intr-o vacanta de vara, am incercat din rasputeri sa lupt impotriva a ceea ce simteam. Influentata, da am fost! De ce anume nu stiu. Insa stiu cum eram, cum am fost si cum sunt acum. Cat m-am schimbat. Da, tu m-ai schimbat :) si nu stiu daca o sa reusesc sa iti multumesc vreodata, dar acelasi lucru se pare ca l-am facut si eu. Te-am schimbat. Nu mai esti acea persoana care ar fi facut orice ca sa ne putem vedea, sa vorbim fie si pentru cateva minute. Nu mai esti acea persoana care erai acum 3 ani. Da, imi asum responsabilitatea. Esti opera mea, a nepasarii mele de atunci, a infantilitatii mele... Stii, din vara lu' 2006 au urmat cativa ani de emotii, de bucurii, de dor, de lacrimi, scrisori, de necunoscut mai ales, de atasament, de minciuni, de shock, de frica, de joaca, nopti pierdute, frustrari si complexe, dureri, intrebari fara raspuns, nostalgii (mult prea multe), responsabilitate, de frig, de prea mult cald, de prostie si naivitate, ridicol poate, de acel joc al maturarii.. acei ani in care EU am crescut, nu m-am adaptat foarte usor la noile schimbari.. indraznesc sa zic ca inca mai am probleme, dar erai tu!
Exista acel cineva pe care stiam ca puteam conta oricand si oricum, la orice ora din noapte. Acel cineva care astepta un an pentru o saptamana.. Tu erai acea schimbare care nu putea mi-o impuna nimeni! Erai siguranta mea. Mi se schimbau rolul si locul, dar tu erai mereu acolo, ca o scapare ori de cate ori simteam nevoie de o "gura de aer curat". Era nostalgia si oboseala sa uiti cele lasate in urma ta, dat ca de fiecare data mi s-a luat ceea ce credeam eu ca aveam mai drag, locul si oamenii, rostul meu acolo. De fiecare data pierdeam cate o bucatica din mine, dar tu erai acolo! Incepea un alt spectacol, stiam ca tu esti mereu in backstage sa imi dai forta sa trec peste..Era regizorul care muta piesele, aranja decorul .. te facea sa te simti un nimic, dar eu te aveam pe tine. Sau tind sa cred acum ca nu te-am avut niciodata. Ai fost si tu ca si ceilalti.. cineva care a rupt si a luat o parte din mine. Singura diferenta intre tine si restul, acum, e ca tu inca mai esti prezent in viata mea. Nu ai plecat, insa nu mi-ai cerut parerea atunci cand ai pus stapanire DIN NOU pe mine. Pe sufletul meu. Si asta poate ca doare cel mai mult. Mi-e teama sa nu fi devenit tu acel regizor care se juca cu noi toti, cu mine..
Cum ziceam, esti schimbat, si doare! Doare sa realizez ca poate nu esti acea persoana pe care mi-o amintesc eu. Doare sa stiu ca nu esti cu mine. Doare sa stau ore intregi asteptand sa intri pe net, iar tu mai apoi nici sa nu ma contactezi. Doare sa vad ca pleci fara ca macar sa imi zici un simpu "ciao". Doare sa te aud cum de fiecare iti ceri scuze, dar niciodata nu "inveti din greselile facute". Da, cu siguranta sunt banalitati pt tine, dar ranesc pe cineva. Luate separat chiar sunt nesemnificative, insa adunate inseamna mult prea mult.
Si uite aici intervine frica mea. Pt ca m-ai facut sa te iubesc din nou, m-ai facut sa ma reindragostesc de tine si sa devin din nou sensibila. De asta te rog, te implor, daca nu sunt eu .. daca preferi pe altcineva, daca nu ai de gand sa te implici in "relatia asta" da-mi drumul. Ca sincer am obosit. Am obosit sa lupt pt tine. Am obosit sa vreau sa ating perfectiunea pt tine. Am obosit sa imi fie dor de tine! Si uite-ma cum practic, iti cersesc iubirea. Da, e patetic, si eu as lua la mishto pe cineva care sa imi zica lucruri de genu' probabil, daca nu as fi constienta de importanta lor. Asa ca daca nu ma intelegi, daca nu reusesti sa dai macar un pic din tine, sa ma ajuti sa ne intalnim undeva la jumatatea drumului.. renunta la mine. E al naibii de greu sa scriu pe net, un loc public, tot ceea ce simt.. dar pana la urma cine ma cunoaste?! Nu sunt nici VIP .. nici STAR .. nici nimic. Sunt doar o simpla fata care sta in fata unui pc, spunandu-si "of-ul" si astepand ...... habar n-am la ce astept. Nici nu stiu la ce as putea sa ma astept, cunoscandu-te.
Vei spune ca din nou, e una dintre crizele mele, si ca pana maine imi trece. Da, imi va trece pana maine, dar nu o sa uit tot ce simt. Din pacate.
Asa ca astept. Am invatat sa astept.
Am sa plang probabil, desi lacrimile imi stau la coltul ochilor si nu vor sa curga! De-ar curge odata, m-as simtii probabil eliberata! Dar se pare ca nu vor. Mai bine.. maine sa ma duc la cursuri cu ochii umflati nu mi se pare deloc placut!
Deci .. ai de ales! Poti sa faci o alegere! Ce n-as da sa fiu eu in locul tau.. sa am de unde alege... dar am renuntat de mult sa imi demonstrez MIE ceva. Tot ce pot face e sa incerc, sa lupt si sa cred ca intr-o zi o sa fie bine... indiferent de cum mi se joaca festele. Trebuie sa fiu actrita principala a unei piese de teatru inca nescrisa.. sau protagonista unui film de scurta durata.. muuuult prea scurt pentru visele mele. Dar cum zicea si Marilyn: "Hollywood is a place where they'll pay you a thousand dollars for a kiss and fifty cents for your soul".. but hey, we're not at Hollywood, and as I said before I'm definitely not a star .. so.. all I can do is wait.
Btw - it kills me! ;)

My new Bby ♥

Well, I finally got the new Nikon D5000!! It's mine! Gosh, I'm so freaking happy.. I'm all bouncing from a part to another that I can't stop!!

Cry?!

Haha! Cry?? No, it's not on my agenda! Ever.. I wonder why I can't cry. I read an article on crying and how people who learned to keep themselves from crying can re-learn how to express themselves through tears. But really people, if I cried maybe I could just puke or something!


Maybe it would be nice to cry, now, let it all out..



BUT



still, NOT on my agenda!

Reflection of a Skyline

Despre un strop

Durerea unei frunze
ce moarta cade din copacul ei...
Durerea unui strop de ploaie

ce vine sa imi bata in geam cu degete subtiri de ghiata...

Ce muta e durerea in juru-mi

si-n liniste visele mor,

devin infinit si lacrima tace.

E o ordine nefireasca in lucruri,

Timpanul sta drept

iar ochii-mi sunt goi..

La capatul privirii mele e pustiu.

As vrea sa-nvat de la copac

statornicia lui atunci cand frunzele mor,

iar norul ce-si pierde pe rand stropii

ma-nvete sa plang.

...iar frunza mi-e visul,

iar stropul esti tu...

Pascu Alexandru - Florin

Where do I begin?

Si stateam si ma gandeam, ca de vreme ce toata luma are un blog, eu de ce sa nu am?! Vorba aia, "spirit de turma" dar care (din fericire) nu ma urmareste si prin alte parti. Cu siguranta cuvintele imi vin mult mai usor in fata unor taste decat in fata unei foi albe, care parca cere sa fie umpluta cu cuvinte care sa aiba sens, valoare, un minim de semnificatie. Aici insa, s-a inventat backspace si toate aberatiile mele se pot sterge. Sper totusi sa ramana cate ceva din ele ..



Well, ce pot spune despre mine?! Am incercat sa fiu cat mai precisa la rubrica "About me", dar cum nu iti dau voie sa folosesti decat 1200 caractere, probabil am omis unele lucruri, mai mult sau mai putin importante...cum ar fi: ma numesc Alexandra, sunt 100 % romanca, si imi duc veacul intr-un orasel-port pe malul marii Tireniene (sau Tireniane?! mah, nu stau acum sa imi bat capul cu asta) numit Civitavecchia. Cum am ajuns aici? Simplu..cu vreo 10 ani in urma al meu tata s-a decis ca e mai bine sa lase Romania pentru o viata mai buna si uite asa, acu' vreo 3 ani, a mea mama s-a decis ca totusi o familie a fost facuta pentru a trai impreuna si uite asa eu cu fratele meu a trebuit sa ii urmam pana aici. Regrete?? Da, au fost si inca sunt. Multe, mult prea multe as zice. Bunicii, prietenii, my first love .. a trebuit sa le las pe toate pentru ceea ce gandeam atunci, "o lumea mai buna".



Si asa a fost, pentru o perioada de timp, pana cand s-au gandit ai mei compatrioti sa manjeasca numele de "roman" facand toate prostiile ce le debitau capatanile!! Violuri, crime, furturi si multe altele. Din fericire, nu am avut probleme de "rasism" dar sa auzi comentarii pe strada de genu: "Guarda come sta, com'è ridotto quel/quella rumena!" ("Uite in ce hal e romanul ala/romanca aia!") nu e foarte placut. Dar nu am deschis acest blog pentru a vorbi despre probleme dintre italieni si romani in Italia. Cine stie pe viitor e posibil orice, dar acum ma rezum la atat.



Altceva despre mine?! Iubesc, ador fotografia .. arta fotografiei ["O poza la minut! Dureaza toata viata!"]. Inca nu m-am gandit sa fac un job din asta, pentru moment o pastrez ca pe un hobby, incercand sa imi fac strada in lumea "limbilor straine". Sper sa fie o alegere buna, atat pentru acum, cat si pentru viitor (un job ok, salariu cat sa imi permit un trai un pic mai "ok" decat decent.. ca deh, doar asta vrem toti de la viata. Nimeni nu se multumeste cu ce are si vrem intotdeauna mai mult). Asta va ramane de vazut, atat timp cat inca nici nu am inceput universitatea (6.10.2009)...



Ceea ce scriu aici, nu stiu! Poate fi folosit pe post de jurnal, pot fii ganduri, sentimente, frustrari (de ce nu?), refulari de moment (cel mai sigur), pot abera pe o tema data, gasita doar in mintea mea si poate ca totusi universal valabila. Poti sa ma condamni?